Căderea guvernului Boc în urma moţiunii de cenzură iniţiate de PNL a dus lupta politică televizată la un alt nivel. După ce iniţial au sărbătorit prăbuşirea iminentă a „regimului Băsescu”, Antenele lui Dan Voiculescu şi Realitatea TV s-au întrecut pe sine în încercarea de a demonstra că trăim într-o cvasi-dictatură condusă de un maestru păpuşar antiparlamentar şi antidemocratic. Motivul? Preşedintele României a refuzat să numească în funcţia de premier pe Klaus Johannis, primarul Sibiului pus la înaintare de coaliţia PSD – PC – PNL – UDMR, venind cu o propunere proprie în persoana economistului Lucian Croitoru.
Lăudat ca un soi de Barack Obama de România, Klaus Johannis a devenit ultima victimă a „dictatorului” Traian Băsescu („jurnaliştii” de la Intact – Realitatea – Caţavencu mai au încă să ne explice ce dictatură permite criticarea permanentă a dictatorului), personaj politic ce este descris ca având un real dispreţ faţă de partide şi democraţie. Aceeaşi clasă politică pe care campania (ipocrită) „Noi vrem respect!” o acuză de crasă indiferenţă şi comportament de castă, a devenit deodată victima inocentă a atacurilor unui preşedinte care şi-ar fi propus dacă nu să desfiinţeze partidele şi Parlamentul, măcar să le aducă într-o stare de subordonare.
În realitate, problema este mult mai simplă şi nu are nimic în comun cu dezinformarea practică de aşa-numitele „televiziuni de ştiri”. Partidele coaliţiei antiprezidenţiale ignoră textul legii fundamentale propunând în mod anticonstituţional un premier, deşi Constituţia României este cât se poate de clară:
Art. 85 (1): Preşedinte României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru şi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament.
Art. 103 (1): Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament.
Preşedintele se consultă cu partidele, dar decizia finală îi aparţine. Formaţiunile politice nu îi pot impune nimic şefului statului.
Ioan Stanomir dezvoltă această idee în Despre Crize Constituţionale şi Soluţii Instituţionale.
Miza acestei noi bătălii, nu mai puţin acerbă decât cea din epoca suspendării din funcţie a lui Traian Băsescu,rămâne modalitatea de desemnare a noului prim ministru. Deloc întâmplător, şi de această dată, clivajul politic conduce, natural, la apariţia a două lecturi conflictuale ale constituţiei, în particular ale articolului 103 (1).
O dată cu constituirea unei noi alianţe anti prezidenţiale, eterogene în spirit, dar sudate de ostilitatea comună în raport de o personalitate politică, s-a impus, mediatic, viziunea în acord cu care preşedintele Republicii ar fi obligat să ia act de decizia coaliţiei şi să accepte, fără ezitare,nominalizarea sugerată de ea. O astfel de lectură vizează, pe termen scurt, limitarea prerogativelor prezidenţiale şi, implicit, parlamentarizarea regimului.
Textul constituţional nu conţine, în sine, nici un element clar care să valideze o asemenea lectură, de vreme ce , în articolul 103 ( 1) , se menţionează că şeful statului desemnează un candidat la funcţia de prim ministru în urma “ consultărilor”. Chiar şi în ipoteza în care am fi în prezenţa unei majorităţi constituite de un singur partid, ceea ce nu este cazul, şeful de stat singurul care decide, în mod suveran, nominalizarea pentru postura evocată. În absenţa unei reguli constituţionale imperative, marja de manevră a preşedintelui este una considerabilă. În fapt, practica constituţională semnalează faptul că, în majoritatea cazurilor, Preşedintele este cel care a indicat partidului/ coaliţiei dominante în adunări identitatea unui candidat posibil. De la Nicolae Văcăroiu la Victor Ciorbea, mecanismul este unul similar.
În acest context, recursul evocat de PSD la Curtea constituţională este unul care nu poate să se soluţioneze cu un verdict tranşant. Preşedintele PSD, în calitate de Preşedinte al Senatului, poate sesiza Curtea, în baza articolului 146 ( e), cerând acesteia să se pronunţe în chestiunea unui conflict juridic de natură constituţională între autorităţile publice. Un asemenea recurs este criticabil, de vreme ce conflictul nu este între adunări şi şeful de stat, ci între un număr de partide reprezentate aici şi Preşedinte. De aici, se poate anticipa, şi posibila ezitare a Curţii Contituţionale de a cenzura un gest politic al şefului de stat. În acest moment, efectele sesizăriii Curţii sunt greu de anticipat. Ceea ce se poate anticipa, chiar fără a recurge la profeţii riscante, este că alegerile anticipate pot deveni o opţiune.
Lecţia pe termen mediu şi lung a crizei constituţionale actuale este limpede: unica modalitate de a asigura buna guvernare este abandonarea unui mecanism constituţional ce şi–a probat limitele. Stabilitatea executivului şi întărirea efectivă a puterii legiuitoare sunt priorităţile viitoarei legi fundamentale.
Motiv pentru care bătălia pentru Cotroceni nu poate fi separată de refondarea republicii printr-o nouă constituţie.
Nu conteaza ca autopropunerea stârneste râsul la Bruxelles. Severin, care se vede interpret al intereselor Rusiei în UE (nu stim daca-l vor si rusii, dar, in orice caz, e limpede ca îsi da silinta), este creditat cu sanse într-un articol EurActiv.com.
Publicat de contramanipulare 
